Thursday, 2 March 2017

Despre lacrimi și copii

Aud de nenumărate ori de peste tot, din toate parcurile și gurile de părinți, educatori și psihologi îndemnurile „minunate”:

Nu mai plânge, ești băiat mare.
Ești urât când plângi, vrei să te vezi ce urât esti în oglindă?
Ei hai, nu plânge că nu s-a întâmplat nimic.
Mă dor urechile când plângi.
Vorbește, nu mai plânge, spune-mi ce vrei!
Plângi pentru toate prostiile.
Nu e frumos să plângi, ne facem de rușine, vrei să râdă copiii de tine?
Se supără mama, tata, Moș Crăciun și nu mai vine dacă plângi.
Lasă-l să plângă singur, când îi trece vine el.
N-ai decât să plângi cât vrei, eu am plecat.
Să știi că mie nu-mi plac copiii care plâng, te iubesc cel mai mult când ești vesel.

Lista evident poate continua. Și stau și mă întreb, unde ne e bunul simț comun?
Când suntem adulți nu mai plângem de le tot spunem voalat că atunci când pasămite crești nu se mai plânge. Evidența ne spune altceva, că doar nu se pierd lacrimile pe undeva, i s-o fi întâmplat cuiva să rămână fără lacrimi de la prea mult plâns în copilărie de tot pomenim de crescut mare fără să plângi?

Câți copii sunt urâți cu adevărat când plâng? Și ce părinte poate să spună da, e foarte urât copilul meu când plânge, urât de-a binelea, parol.

Cum să nu se fi întâmplat nimic dacă doare? Și nouă adulților semeți ne dau lacrimile de la o lovitură surdă la degetul mic împiedicat de-un colț de pat.

Există și oameni care suportă plânsul și pe care urechile nu-i dor de la plânset de om mic  care nu durează mai mult de 5-10 minute, căci nu-i așa cu toții am fost la un concert sau la o nuntă și ne-am regăsit urechile și a doua zi fără să învinovățim nuntașii că din cauza nunții lor ne dor urechile.

Motivele pentru care plâng oamenii sunt direct proporționale cu anii vieții lor. Dacă la 30 ani e importantă mașina vecinului pe care nu o ai și o visezi, la 3 ani e importanța mașinuța  din mâna altui copil din parc, chiar dacă e identică cu a ta.

Pentru restul fabulațiilor vă las singuri să găsiți contraargumente logice de la astfel de lozinci. Dacă nu reușiti, vi le scriu eu zilele următoare.

Între timp ar fi cinstit să recunoaștem că nu știm ce să facem cu plânsul copiilor și al oamenilor în general, că vrem să se oprească  ca să ne fie mai ușor nouă,că ne deranjează, că ne tensionează, că nu știm cum să facem să-i oprim și nu avem nici cea mai mică idee, mai mereu, care ar fi motivele pentru care plâng.

Așa că tăceți în primul rând și ascultați un om care plânge, uitați-vă la el, stați aproape, mângaiați-l, îmbrățișați-l și ca prin minune plânsul se va opri. Evident, că lucrurile nu sunt atât de ușoare, dar haidem măcar să încercăm să le suportăm un pic.

Mereu se opresc lacrimile oamenilor, de la sine putere, și apoi vin altele. Poate ar trebui să repet, pe lacrimi nu le poate opri nimeni, se opresc singure, hocus pocus, cum au venit așa dispar. 

Cum altfel? Doar nu le-am inventat noi muritorii.

No comments:

Post a Comment