Sunday, 19 February 2017

Cum înțelegem plânsul din perspectiva teoriei atașamentului

„Pentru că ochiul ce lăcrimează 
După-acea steauă care s-a stins
Este-al meu suflet ce meditează,
E-ochiul meu plâns.”(M. Eminescu)


Plânsul este un componentă înnascută a atașamentului care potrivit inițiatorilor teoriei atașamentului, John Bowlby și Mary Ainsworth, este în primul rând o solicitare a prezenței protective a  părintelui. Plânsul copiilor declanșează un răspuns de îngrijire în părinții lor. Aceste comportamente reciproce ajută la stabilirea și menținerea  relației de atașament dintre copil și părinte. Plânsul de-a lungul vieții continuă a fi un răspuns la separare și pierdere, purtând un mesaj despre relația de atașament și de a declanșa ca reacție de răspuns îngrijirea. Plânsul poate fi clasificat în funcție de etapa corespunzătoare  procesului de doliu: protest sau disperare. Absența plânsului acolo unde ar fi  adecvat sau de așteptat să apară revelează o reacție a  doliului netratat care ar putea fi numită detașare. Fiecare tip de plâns sau non-plâns duce la diverse tipuri de răspuns protectiv cu implicații interprersonale, clinice și culturale.
Plânsul și separarea prelungită sau permanentă
Atunci când comportamentul de atașament (plânsul) este activat de separare și reunirea nu are loc, atât animalele cât și oamenii, din copilărie și până la vârste înaintate prezintă o stare de suferință specifică durerii. În studiile sale ce vizau reacțiile bebelușilor și  ale copiilor separați de mamele lor în spitale, instituții, creșe, grădinițe,etc John Bowlby(1960) a identificat trei stadii ale durerii: protest, disperare și detașare sau indiferență.
Bowlby descrie tipul de plâns specific fiecărui stadiu. Imediat după separare, copilul, scrie Bowlby, va plânge foarte tare, își va scutura pătuțul, se va trânti și va căuta cu ardoare orice sunet, orice apariție care ar putea proba reîntoarcerea mamei care lipsește. Acest stadiu la numit protest.
Dacă însă reunirea cu mama nu are loc în câteva zile, copilul se refugiază în așa-zisul stadiu numit disperare sau lipsă de speranță. Plânsul în acest stadiu, nu mai este zgomotos și continuu, ci un vaiet, o jale stinsă și intermitentă. Într-un final, dacă părintele nu apare și o figură de atașament care să înlocuiască mama nu există, copilul intră într-un stadiu periculos al detașării, care este marcat de o tăcere, fără plâns deloc.
Bowlby(1961) a observat o asemănare  între procesul de doliu al copilului și cel al adulților care suferă la moartea unei ființe iubite: atunci când plânge, adultul reacționează la pierdere în același mod cum o face un copil în absența temporară a mamei. Singura diferență care ar putea apărea este dată de faptul că suferința adulților poate trece de la disperare la reorganizare, în loc de a se retrage în stadiul potențial fatal al detașării ca în cazul copiilor. Rezoluția suferinței adultului duce la vindecarea rănilor suferite de pierdere, echilibrul este cumva refăcut, reapărând energia și capacitatea de a lega noi relații de atașament.
Plânsul la moartea unei persoane iubite foarte apropiate,  ca separare profundă este un răspuns universal uman. Chiar dacă nu în toate culturile toți indivizii plâng la moartea cuiva drag, nu există vreo societate în care acesta comportament să nu fie cunoscut într-un fel sau altul. Chiar și în culturile care interzic plânsul atunci când moare cineva de frică a nu zădărnici trecerea sufletului care pleacă sau pentru că ar putea aduce ghinion în viețile celor care au rămas, complianța nu este absolută.
Literatura despre suferință se focusează cu precădere pe moarte în sensul cel mai strict posibil, cel fizic, dar în realitate trebuie să facem față în fiecare zi la pierderi simbolice. Aceste finaluri, despărțiri și separări fie ele reale sau simbolice, imaginare sau posibile declanșează reacții de doliu. Chiar și împliniri, reușite, victorii, finalurile fericite și lacrimile de fericire ce le acompaniază ne aduc aminte cumva indirect de pierdere și suferință. Plânsul ce apare la victorii de la Olimpiadă, la reușita încununării profesionale ca magistrat sau la reunirea cu un adult abandonat și dat spre adopție în copilărie, toate acestea reprezintă un final fericit, o izbândă în fața altor posibilități care ar fi putut să apară: înfrângere, examene picate, etc.
O clasificare a tipurilor de plâns
În timp ce plânsul poate fi o expresie a nenumărate emoții precum: tristețea, mânia, bucuria sau frica, numitorul comun rămâne însă pierderea.(Nelson, 1979). Având în vedere că plânsul la adulți este în principal un răspuns la pierdere, diferite tipuri de plâns pot fi asociate cu aspecte specificie fiecărei etape din procesul de doliu.  Având ca model teoria lui Bowlby, Nelson a postulat două tipuri de plâns: crizele de plâns furioase ale protestului și vaietul trist al disperării. A adăugat acolo unde plânsul nu apare ca răspuns în procesul de doliu, non-plânsul detașării. Fiecare tip de plâns exprimă un aspect  din procesul suferinței, comunică un anumit tip de mesaj emoțional, și evocă un tip diferit de răspuns social din partea celor apropiați.
Există evident în literatură mai multe modele care explică procesul de doliu, dar pentru că observațiile lui Bowlby vorbesc în mod direct despre calitatea răspunsurilor de atașament a celui care suferă la pierderea celui în grija căruia se afla, acest model se pretează cel mai bine pentru a clasifica tipurile de plâns, fiind sigură că și în celelalte modele aș putea găsi clasificări similare care să trimită  la comportamentele de răspuns în procesul de doliu.
Plânsul ca protest
Scopul clar al plânsului ca reacție la pierdere – fie că este vorba de copilul mic din pătuț sau că vorbim de adultul căruia i s-a transmis că a pierdut pe cineva drag într-un accident de mașină – este de a reface pierderea și de a provoca reunirea.(Bowlby, 1961). De departe cel mai mare număr al separărilor dintre partenerii cu relații de atașament sunt temporare. Dacă am avut parte de o relație securizantă de atașament, ne vom aștepta ca separarea urmată de un comportament de atașament (în cazul de față, plânsul, dacă amenințarea este destul de mare) să se finalizeze cu un răspuns adecvat, adică cu reuniunea. Durerea protestului are și furie, un refuz amar de a renunța în fața pierderii. Toată energia se duce pe încercarea de a restabili conexiunea ce este acum amenințată și pe încercarea de a lupta cu tot ce ar putea anunța că pierderea ar putea fi irevocabilă și permanentă.
Lacrimile zilnice ale protestului pline de furie ce curg din pricina unei pierderi simbolice, reale, imaginate ce amenință să apară, aceste lacrimi luptă cu pierderea într-un mod aparte. Aceste lacrimi opun rezistență criticilor dure ale  unui profesor, nonverbal vorbind despre nedreptatea ce a avut loc. Aceste lacrimi protestează față de reproșurile unui soț care reclamă că s-a săturat, lacrimile putând fi în acest caz un răspuns la o amenințare voalată a pierderii relației. În cazul unei pierderi reale, plânsul reprezintă o încercare de a anula pierderea, readucând parcă prezența unei figuri de atașament.
Aceste lacrimi ale protestului dețin cumva o latură ostilă, solicitantă, cumva acuzatorie și care de cele mai multe ori îi fac pe cei apropiați să se îndepărteze.  Celelalte emoții asociate acestui tip de plâns pot varia de la furie, la mânie dezlănțuită, durere surdă, frustare, negare și neîncredere. Câteodată, la copil,  acest plâns zgomotos își atinge scopul de a împiedica dispariția persoanei importante de atașament sau de a o readuce lângă copil atunci când aceasta lipsesște. Pentru adult însă acest tip de plâns nu pare a avea vreun sens. Aceste lacrimi sunt cel mai greu de îndurat căci cauzează cele mai mari dificultăți interpersonale, asta pentru că de la stadiul copilăriei încolo pare a fi folosit pentru a provoca  o posibilă pierdere prin  agresiune. Inclusiv terapeuții se pot simți distanți, iritați sau apatici în fața unui plâns plin de protest.
În loc să provoace simpatie sau dorință de a oferi suport, acest tip de plâns pare critic și parcă provoacă, e vinovat de ceva. Este de cele mai multe ori este catalogat ca fiind de fapt nesincer, manipulativ(chiar și în copilărie) și poate stârni în cei apropiați fie  răspunsuri agresive, fie retragere, ignorare. Chiar dacă li se răspunde uneori cu afecțiune celor care varsă astfel de lacrimi, aceștia nu răspund la gest, au nevoie de acțiune.
Plânsul trist al disperării
Plânsul trist pe de altă parte, similar unui vaiet abătut, intermitent al copilului din al doilea stadiu al pierderii părintelui, indică o acceptare deznădăjduită, degradantă și neputincioasă a realității pierderii. Speranța ca reîntâlnirea, împăcarea, recuperarea părintelui  sau revenirea acestuia să devină realitate e abandonată și o tristețe adâncă și grea cuprinde starea afectivă a copilului.  Spre deosebire de plânsul protest, plânsul acesta trist al disperării găsește ecou afectiv în orice persoană cu rol de îngrijire din preajma copilului, până și în cele mai distante și rigide persoane.
Acest plâns trist poate face atenți și dornici de a oferi alinare până și persoanelor complet străine de situație.
Plânsul trist al disperării ajunge până și la adulți și apare și el similar în procesul de doliu. Înțelegând dureroasa permanență a golului lăsat și restabilind o conexiune simbolică cu figura de atașament pierdută, se face loc pentru o energie nouă de a stabili noi relații de atașament sau de a reconfigura relațiile cu persoanele de atașament deja existente, acest stadiu fiind numit de către Bowlby reorganizare. Deși acest stadiu include o anumită formă din ceea ce am putea numi „acceptare”  a pierderii, reorganizarea și împăcarea cu ideea nu marchează de fapt finalul plânsului. Chiar și la adulții care și-au încheiat sănătos procesul de doliu tot mai apar lacrimile triste care plând persoana iubită chiar și la decenii după dispariția acesteia.
Plânsul, dacă vrem să revenim la mecanismul de supraviețuire din coplilărie, este o expresie  funcțională și simbolică a unei legături rupte. Deoarece comportamentul de îngrijjire este o caracteristică intrinsecă a legăturii de atașament în copilărie, trebuie să fie și una din părțile procesului de doliu ale adulților care rămân văduvi.  Aspectul acesta al comportamentului de îngrijire la adulți vine din evocarea obiectelor interne(de cele mai multe ori incluzându-i pe cei decedați) sau prin îngrijirile oferite de alți adulți apropiați. Bertha Simos(1979), asistent social, cel puțin o parte din lacrimile vărsate pentru o persoană de atașament pierdută trebuie să apară în preajma sau în prezența unei alte ființe umane pentru ca procesul de doliu să fie unul sănătos.
Detașarea -  absența lacrimilor și a plânsului
Absența plânsului și detașarea reprezintă de fapt pierderea speranței bebelușului că mama se va întoarce. Absența lacrimilor este un simptom al depresiei ce însoțește doliul nerezolvat, și el simbolic; lacrimile nu curg așa cum nici doliul nu este elaborat. Unii oameni rămân blocați în acest timp de răspuns din pricina fricii că dacă ar  începe să plângă nu și-ar mai putea opri lacrimile niciodată, în timp ce alții așteaptă îndelung să aibă această predispoziție și deschidere  de a putea plânge din nou.
Non-plânsul detașării reprezintă de fapt  un proces de doliu blocat sau cronic negat.  Această blocare aduce cu sine și repercursiuni asupra relațiile interpresonale deoarece  opune rezistență față de alte posibile conexiuni, evită orice și pe oricine ar putea reprezenta îngrijire sau suport și izolează persoana care suferă. Din aceast tip de blocare nu se ajunge nici la împăcare cu pierderea suferită,  nici la vindecare.

Astfel, în timp ce lacrimile apar ca urmare a separării, pierderii, morții, plânsul este de fapt o expresie a relației de atașament, conexiune, iubire și viață. Din copilărie și dincolo de ea, plânsul este și despre durere, suferință și separare, cât și despre opusul acestora: securizare, comfort și atașament, conectare. Această dualitate face ca plânsul la adulți să fie reprezentat în aceeași măsură de durere și eliberare, disperare și speranță, agonie și confort.  Aspectul plânsului de căutare continuă a relației este și motivul pentru care avem un disconfort cultural, social cu lacrimile. În spatele negării și confuziei despre plâns stă de fapt dificultatea pe care o avem când vine vorba de atașament, intimitate, apropiere și căutare a echilibrului dintre nevoia de apropiere și cea de independență.
Privind plânsul ca un comportament de atașament facem ca lacrimile să descrie omul ca întreg din punct de vedere fizic, mental și social, teoria atașamentului oferind mijlocul prin care aceste niveluri să fie puse toate la un loc, întregindu-l pe acesta..


The meaning of crying based on attachment theory – Clinical Social Work Journal, Vol. 26, No. 1, Spring 1998, p. 9-22
https://www.researchgate.net/publication/262850072_The_Meaning_of_Crying_Based_on_Attachment_Theory

No comments:

Post a Comment