Sunday, 27 November 2016

Ambivalența în viața psihică a copilului, iubirea și ura: ”te urăsc, mami” - „tati ești un monstru„

O să subliniez rolul ambivalenței în viața psihică – această tendință inconvenabilă pe care o avem cu toții de a simți furie la adresa persoanelor la care ținem cel mai mult, uneori chiar de a le urî - și o să iau în considerare acele metode de îngrijire a copiilor care ușurează sau, dimpotrivă, îngreunează creșterea unui copil capabil să gestioneze acest conflict în mod natural și constructiv. Am convingerea că principalul criteriu pentru judecarea valorii diferitelor metode de creștere a copiilor este reprezentat de efectele, fie benefice, fie adverse, pe care acestea le au asupra capacității aflate în plină dezvoltare a copilului de a-și regla acest conflict între iubire și ură și, prin aceasta, propria capacitate de a-și trăi în mod sănătos anxietățile și vinovăția.

Investigând visele, Freud(1900) realiza că visul în care persoana iubită moare indică, adesea, existența unei dorințe subconștiente conform căreia acea persoană ar trebui să moară – o revelație care, deși mai puțin surprinzătoare decât atunci când a fost avansată pentru prima dată, este, probabil, nu mai puțin deranjantă astază decât era cu un secol în urmă. 
În căutările sale în direcția găsirii originii acestor dorințe nechemate, Freud și-a îndreptat atenția către viața emoțională a copiilor și a propus ceva considerat a fi, atunci, o ipoteză îndrăzneață, respectiv ideea că în primii ani de viață suntem mânați atât de sentimente de ură și mânie, cât și de grijă și de iubire, adresate, deopotrivă, fraților și părinților noștri, acest fapt având caracter, de regulă, și nu de excepție.

M-am întrebat uneori dacă nu cumva controversele teoretice pe care acestea le-au stârnit și limbajul abstract în care sunt exprimate tind să estompeze simplitatea și nuditatea francă a conflictului cu care este năpăstuită umanitatea – acela de a simți mânie împotriva tocmai persoanei pe care o iubim cel mai mult și dorinței de a o răni. 

Aceasta este o tendință a omenirii care a ocupat mereu o poziție centrală în teologia creștină, fiindu-ne arhicunoscută datorită unor fraze colocviale, ca de exemplu, „mușcarea mâinii care ne hrănește„ sau „uciderea gâștei care face ouă de aur„. Este tema din Ballad of Reading Gaol  a lui Oscar Wilde :

Căci toți ucidem ce ni-i drag
Și-ntindem morții prada:
Omoară unii măgulind,
Ori cu dojeni, cu sfada,
Cei lași ucid cu sărutări
Iar cei viteji cu spada.

Datorită lui Freud, semnificația acestui conflict caracteristic vieții omenești a fost realizat din nou și tot datorită lui acest conflict devine, pentru prima dată, obiect al cercetării științifice. Știm că sentimentele de frică și vinovăție se nasc din acest conflict aflat la baza multor afecțiuni psihice, precum și că lipsa capacității de a ne confrunta cu aceste sentimente de frică și vinovăție  stă, la rândul ei, la baza multor tulburări de personalitate, inclusiv a delincvenței persistente. Deși munca noastră va face un mare pas înainte atunci când aspectele teoretice vor fi mai clare, putem înregistra un progres semnificativ folosind astfel de concepte uzuale  precum iubirea și ura, și conflictul – inevitabilul conflict -  care se dezvoltă în interiorul nostru atunci când acestea sunt direcționate către una și aceeași persoană.

Va deveni atunci limpede faptul că etapele prin care fiecare copil progresează către ambivalența normală sunt de importanță majoră pentru dezvoltarea personalității acestuia. Dacă urmează un traseu favorabil, va crește nu doar conștient de existența în interiorul său a pulsiunilor contradictorii, ci și capabil de a le direcționa și controla, anxietatea și vina generate de acestea devenind, astfel, suportabile. Dacă această evoluție este mai puțin favorabilă, el va fi asaltat de pulsiuni asupra cărora simte că nu are control sau că are insuficient control; drept rezultat, va suferi de anxietate acută referitor la siguranța persoanelor pe care le iubește și se va teme, de asemenea, de răzbunarea care se așteaptă să fie abătută asupra sa. Aici apare pericolul – pericolul ca personalitatea să recurgă la una dintr-o serie de manevre care, toate, mai mult creează dificultăți decât să le rezolve. 
De exemplu, frica de pedeaspa care se așteaptă să rezulte din actele ostile - și, bineînțeles, din intențiile ostile, având în vedere că unui copil nu-i este niciodată ușor să le distingă cu claritate una de cealaltă – duce, frecvent, la și mai mută agresiune. Astfel, putem observa adesea că un copil agresiv acționează în baza faptului că atacul e cea mai bună cale de apărare. 

În mod asemănător, sentimentul de vinovăție poate conduce la o cerere compulsivă de reasigurare și de demonstrare a iubirii, iar când aceste cereri nu sunt satisfacute, se ajunge la și mai multă ură, și în consecință, la sentimente și mai puternice de vinovăție. Acestea sunt cercurile vicioase care iau naștere atunci când capacitatea de a administra iubirea și ura se dezvoltă nefavorabil.

Mai mult decât atât, atunci când unui copil de vârstă fragedă îi lipsește încrederea în propria capacitate de a-și controla pulsiunile amenințătoare, există riscul ca, în mod neintenționat, acesta să apeleze la una sau mai multe dintre numeroasele mecanisme psihice primitive și mai curând ineficiente, create pentru a-i preoteja de vătămări pe cei dragi și pe el însuși de suferința unui conflict aparent de nerezolvat cu ajutorul altor mijloace.
 Aceste născociri psihice, care includ refularea uneia sau ambelor componente ale conflictului – uneori iubiri, uneori ură, alteori ambele (deplasare, proiecție, supracompensare, șimulte altele) - , au, toate, ceva în comun: în loc să fie scos la iveală conflictul și să fie tratat drept exact ceea ce este, toate aceste mecanisme de apărare reprezintă evitarea și negarea a însăși existenței conflictului. Nu e de mirare că sunt atât de eficiente.

Înainte de a ajunge la tema noastră principală – condițiile care, în copilărie, favorizează sau întârzie dezvoltarea capacității de soluționarea a conflictului – vreau să subliniez încă un aspect: conflictul nu are nimic nesănătos în el. Dimpotrivă, chiar conflictul este starea normală de lucruri în noi toți. În fiecare din zilele vieții noastre descoperim că, dacă urmăm o strategie, este nevoie să renunțăm la altele, care sunt, deopotrivă, dorite; descoperim, practic, că nu putem să mâncăm prăjitura și s-o păstrăm în același timp. În fiecare zi din viață ne revine, prin urmare, sarcina de a alege între interesele rivale din interiorul nostru și de a soluționa conflictele dintre pulsiunile ireconciliabile.
Care sunt condițiile care îngreunează situația dezvoltării capacității de soluționarea a conflictului? E destul de clar că un element principal al conflictului, care îngreunează găsirea unor soluții, este magnitudinea componentelor acestor acestui conflict. În cazul ambivalenței, dacă pulsiunea de a obține satisfacție din relația bună de atașament sigură sau cea de a răni și distruge persoana iubită este neobișnuit de puternică, dificultatea de a rezolva conflictul va fi sporită.

Așadar, una dintre cheile îngrijirii copiilor este de a-i trata în așa fel încât niciunul dintre cele două impulsuri care pun în pericol persoana iubită- nesațul iubirii și ura – să nu devină prea intense. Dacă un copil, ulterior un adult tânăr, are iubirea și compania mamei și, curând, și pe cea a tatălui, va crește fără presiunea inadecvată a setei iubirii și fără înclinația excesivă către ură. Dacă nu va avea parte de aceste lucruri, există posibilitatea ca intensitatea setei sale să fie mare, respectiv să caute în mod constant iubirea și afecțiunea, și să aibă tendința de a-i urî pe cei din partea cărora nu le primește, sau din partea cărora i se pare că nu le primește.

Nimic nu ajută un copil mai mult decât posibilitatea de a-și exprima candid, direct și spontan sentimentele de ostilitate și gelozie, și cred, de asemenea, că nu există sarcina parentală mai valoroasă decât capacitatea de a accepta cu seninătate asemenea expresii de pietate filială ”te urăsc, mami” sau „tati ești un monstru„.

Făcând față acestor izbucniri, le arătăm copiilor noștri că nu ne temem de ură și că avem încredere în faptul că aceasta poate fi controlată; mai mult îi furnizăm copilului atmosfera tolerantă propice dezvoltării autocontrolului.


John Bowlby: Crearea și ruperea legăturilor afective, Editura Trei, 2016


No comments:

Post a Comment